Mai bine vorbim decat sa tăcem. Mai bine tăcem decat sa vorbim in clisee. Mai bine ne rugăm decat să ne încrancenăm fara nicio finalitate. Mai bine construim ceva cât de cât semnificativ decât să facem toate cele de mai sus. Acesta este 1 Decembrie

Este sfârşit de Ziuă naţională. O spun cu toată iubirea pentru o Românie profundă, a celor valoroşi care nu se văd, dar sunt în celule stinghere ca nişte lacrimi de rouă.

Din păcate, despre sărbătoarea românilor, se vorbeşte fie în clişee, fie cu frustrare şi antipatie care întunecă orice urmă de identitate naţională, fie cu un idilism semănătorist-păşunist, care suferă de sidromul  “orbul găinii” şi vede ţărişoara noastră în culorile cele mai  luminoase, precum comuniştii cândva în dublul dimensional ideologic (culmi luminoase versus realitate cenuşie).

Azi am fost în Centru, la Troiţă cu mult drag, Am luat în considerare doar părţile pozitive ale acestui eveniment, nefiind interesat de mărunţişuri subiacente, partizane. Nefiind partinic, aparţinând unei instituţii, m-am simţit, în respectiva clipă, cu cugetul curat înaintea lui Dumnezeu şi a idealurilor propagate de Imnul Naţional, de cântecele patriotice, de copiii care au prezentat programul artistic. Cu siguranţă, fiecare român adevărat se simte pe măsură. Mi-am surprins fetiţa cântând. I-am pus acasă pe You Tube Treceţi, batalioane române, Carpaţii, Doamne-i ocroteşte-i pe români, Tu, Ardeal,  iar ea mi-a cântat Imnul naţional, pe care îl ştie. Sunt melodii care animă, care însufleţesc, mai ales, pe piticii drăgălaşi. E dorul după cei plecaţi, după cei rămaşi,  e o aspiraţie pentru normalitate şi un trai decent. Parcă sună altfel aceste cântece ivite în sufletele lor nevinovate.  

Am deschis televizorul. Aceleaşi festivisme, aceleaşi încrâncenări. Unii spun că statul român a confiscat sărbătoarea tuturor românilor, fiind doar a unei clase privilegiate. Alţii spun că nu putem să nu vibrăm în mândria de a aparţine unei Românii profunde, valoroase, scufundate/uitate/marginalizate la propriu, dar EXISTENTĂ (în străinătate sau în ţară).

Aceasta este raţiunea acestei sărbători. Ascultaţi-o! În ciuda zgomotelor, chiolhanurilor, nesimţirii castei privilegiate, indiferentă la suferinţa celor mulţi, să ascultăm cu smerenie ţara unui Eminescu, a unui economist competent, a unui om de afaceri de mii de carate, a unui Dacian Ciolos,  a unui inventator, a unui profesor universitar, în ultimă instanţă, a unui român bun pentru Europa, a unui profesionist  de esenţă rară.

Despre oamenii valoroşi, se vorbeşte prea puţin. Politizăm totul. Ar trebui, mai întâi, să ne depolitizăm sau, pur şi simplu, să încetăm să mai vorbim despre acest lucru. Însă trebuie să ne exercităm drepturile. Politica, pentru mine, a devenit pur şi simplu nesemnificativă, în raţiunea aceleiaşi Românii profunde. Ar trebui să muncim, să ne facem treaba, să fim profesionişti, să nu ne uităm drepturile, să PROTESTĂM când ele ne sunt îngrădite sau încălcate. Se poate trăi demn, prin valoare, prin puţine lucruri, prin curaj, prin inteligenţă, prin IMAGINAŢIE. În profida necazurilor şi dificultăţilor de tot soiul, satisfacţia unei reuşite ar fi cu atât mai mare. Gândiţi-vă că avem dreptul la o viaţă unică.

Pe de altă parte, am o compasiune imensă pentru oamenii necăjiţi. Sufăr, pentru că soarta lor nu îmi este indiferentă!

Dar să nu uităm că trebuie să construim inteligent ceva. Acesta este sensul momentului de cumpănă 1 Decembrie, sărbătoarea tuturor românilor. Deşi îmi place la nebunie fanfara militară, cu pasul ei  patinat de vreme, închid televizorul. Mâine dimineaţă ne întoarcem la treabă.

Dinu Bălan

PS: De văzut, proiectul De ce iubesc România, pe ziarul Gândul;

documentarul Wild Carpathia  pe http://www.travelchannel.co.uk/series-info.asp?series=Wild+Carpathia&ID=1535#.TteVH7K9C-I