Postat de Teofil Rachiteanu în data de 06 Iulie 2011 ora 22:38
ADEVARUL!
Cunosc bine acest caz, deoarece familia mea a fost adînc implicată
în intamplarile dramatice de atunci, Şuşman Teodor, împreună cu cei din ceata lui,
fiind asasinii tatălui meu. Cine a fost acest Şuşman Teodor. În anii interbelici, a fost, în mai multe rînduri, primar în Răchiţele. Era cel mai bogat din sat, proprietar
al mai multor hectare de pădure, al mai multor gatere, prăvălii etc.
Era un ins arogant, dispreţuia şi batjocorea pe oricine şi-ar fi permis la
adresa lui un cît de mic afront. El era ciocoiul în faţa căruia trebuia să
mergi umil, cu căciula în mînă. Ca primar, a abuzat de puterile ce le avea,
vînzînd, în ascuns, mari suprafeţe de păduri şi păşuni aparţinînd comunităţii
pe care o păstorea. Comunitatea din Răchiţele a aflat de înşelătorie:
300 de răchiţeni, în opinci, au parcurs, pe jos, drumul pînă la Cluj,
dus-întors, spre a se plînge la Prefectura de atunci a judeţului (era în 1930).
Prefectul în funcţie (Dunca) le-a ascultat plîngerea, a constatat nedreptatea
făcută de primarul hoţ şi a reparat-o. Atunci, cei 300 de răchiţeni,
în furia lor, l-ar fi linşat pe Şuşman, dacă cineva, mituit de el, nu l-ar fi
făcut scăpat pe una din uşile lăturalnice ale clădirii Prefecturii. Cu acea
ocazie, comunitatea răchiţenilor l-a schimbat pe Şuşman din funcţia de
primar şi a pus în locul lui pe Suciu Paşc (a Bonţii), pe care, mai tîrziu,
Şuşman, ranchiunos pînă în măduva oaselor, îl va asasina în mod bestial.
Să vedem, însă, cum a ajuns Şuşman anticomunist. În 1948, pur şi
simplu acesta a călcat nişte legi în vigoare atunci (neplata impozitelor).
Chemat să dea socoteală, a refuzat s-o facă. Atunci, cînd autorităţile (comuniste)
au încercat să-l aducă în faţa legii, a fugit de acasă, ascunzîndu-se
în munţii din apropiere şi declarîndu-se anticomunist. Sînt convins că, dacă
autorităţile l-ar fi repus în funcţia de primar, ar fi primit şi ar fi devenit
primul comunist din Răchiţele. Şuşman şi-a luat cu el trei din proprii fii,
tineri necopţi la minte, care nu ştiau ce fac. A amăgit, apoi, alte cîteva
persoane din Răchiţele şi din împrejurimi, convingîndu-le să-i fie alături,
punîndu-le, astfel, şi pe acestea în conflict cu legile de atunci ale ţării.
Din oamenii convinşi de el să-i stea alături şi-a alcătuit o ceată în fruntea
căreia făcea descinderi (un fel de haiducie demodată) pe la casele
oamenilor din împrejurimi, cerînd alimente, îmbrăcăminte etc. Cel căruia
i se cerea, nu îndrăznea să nu-i dea, temîndu-se de răzbunarea lui. Unii,
de voie, de nevoie, îi dădeau, alţii se fereau cît puteau să aibă de-a face cu
el. Că oamenii îl iubeau sînt basme tocmai bune de adormit tineri istorici
postdecembrişti prea grăbiţi să iasă la rampa istoriei. Şuşman şi ai lui au jefuit magazine, au distrus linii telefonice, au atacat casierii şi sedii de instituţii (luptătorii adevăraţi de prin alte părţi nu ştiu să se fi pretat la aşa ceva).
Şuşman a încercat să atragă de partea lui pe mai mulţi. A reuşit doar cu
cîţiva naivi, aflaţi, şi aceştia, uneori din motive mărunte, în conflict cu
autorităţile. Unul din cei pe care a încercat, insistent, să-l racoleze, a fost
Petrea lui Indrei, care era tatăl meu. Pentru că acesta a refuzat, Şuşman,
temîndu-se că el ar putea mijloci prinderea lui, l-a ucis. „Anticomunistul”
Şuşman gîndea, de fapt, ca un adevărat comunist: „Cine nu e cu noi, e
împotriva noastră”. A mai ucis, apoi, pe Suciu Paşc, fost şi el primar în
Răchiţele, cu care fusese în rivalitate, precum şi pe Bortoş Nuţiu (zis Tîrtoi),
membru în ceata sa. Pe acesta l-a ucis pentru că, fiind bătrîn şi bolnav,
nu mai putea face faţă situaţiei de fugar, devenind pentru Şuşman şi ai
săi o povară. Dacă îl abandonau, putea să cadă în mîinile Securităţii, care
ar fi putut afla de la el informaţii nedorite. Pentru ca aceasta să nu se
întîmple, Şuşman l-a „mîntuit“ împuşcîndu-l şi astrucîndu-l într-o văgăună
(deţin această informaţie de la însuşi fiul lui Bortoş Nuţiu, locuitor din
Răchiţele, care m-a rugat în mod insistent s-o fac publică). Petrea lui Indrei,
celălalt ucis, avea numai 36 de ani şi 10 (zece) copii, pe care Şuşman,
fără nici o tresărire de conştiinţă, i-a lăsat orfani, mutilîndu-le copilăria,
cu consecinţe pînă în ziua de azi. Circula pe atunci zvonul că, lui Suciu
Paşc şi lui Petrea lui Indrei, Şuşman le-ar fi tăiat, pe viu, nasul, urechile,
le-ar fi făcut crestături în piele, cu briceagul, peste care, spre a le prelungi
chinurile, ar fi presărat sare. Nu ştiu cît adevăr va fi fost în asta, dar,
în cîinoşenia sa, Şuşman ar fi fost în stare de aşa ceva.
Trebuie să precizez că din cauza lui Şuşman au suferit o mulţime de
oameni nevinovaţi (între ei, toţi membrii familiei mele), de care suferinţă
lui Şuşman nu i-a păsat. El a murit ca un laş, împuşcîndu-se, neavînd
curajul să se predea autorităţilor, să-şi explice faptele, să şi le asume,
dacă le considera drepte. Îşi distrusese toată familia, omorîse oameni, în
dispreţul oricărei legi, pentru motivul că nu i-au împărtăşit convingerile.
Nu i-a păsat decît de el însuşi (chinurile îndurate de soţia lui la Securitate
nu l-au determinat să se predea fiindu-i mai mult milă de pielea lui
decît de cea a soţiei). Dacă-i păsa şi de cei care din cauza lui sufereau,
s-ar fi predat, şi-ar fi asumat faptele şi astfel multe tragedii nu ar mai fi
avut loc. Făcuse crime, ştia că dacă va fi prins va plăti pentru ele. El n-avea
însă chef să dea socoteală pentru faptele lui, încheind contul cu viaţa
printr-un gest de supremă laşitate. Cadavrul lui a fost adus în sat (Răchiţele),
ţinut, complet dezbrăcat, în vînt şi ploaie; veneau răchiţenii şi-l scuipau,
eu însumi, elev pe atunci, în clasa a III-a, l-am văzut. Era hidos, am vrut
să-l scuip (ştiam că e asasinul tatălui meu) dar mama m-a oprit, spunîndu-
mi: „Omul acesta nu merită nici măcar un scuipat“. După o săptămînă,
a fost luat şi aruncat într-o rîpă, acoperit cu bolovani şi pămînt peste care,
în răstimp, au crescut mărăcini. La aşa viaţă, aşa moarte. De-a dreptul scandalos
sună laudele ce i se aduc unui asemenea ins. Între ele, plină de ridicol e aceea
că Şuşman a fost un fel de „rege al munţilor“, că a făcut numai bine răchiţenilor,
cînd, de fapt, lucrurile stau exact pe dos, Şuşman fiind un monstru
cu chip de om, nu rege al munţilor, ci piaza lor rea, duhul lor rău,
fetid, ale cărui miasme, iată, după o jumătate de secol, ne mai otrăvesc
vieţile. Astfel de oameni sunt scosi, iată, eroi. Ce nerusinare!
Teofil Răchiţeanu
