Pasiunea mea pentru teatru a luat naştere simplu, pe neaşteptate, începând cu paşi mărunţi, neînsemnaţi în mintea mea care tocmai lua formă.[...]
Nu demult l-am cunoscut pe cel mai norocos om în viaţă, un profesor, cum zic tinerii, „de milioane”, dar nu în cele din urmă un prieten, Alexandru Jurcan. O persoană care mi-a schimbat viaţa în ultimii 3 ani - m-a învăţat multe despre valorile omeneşti. [...]
Dintr-o pasiune teatrul a devenit pentru mine un mod de viaţă, schimbându-mi modul în care gândesc, teatrul l-am descoperit în copilărie şi acum, când m-am aruncat în vâltoarea sa.

Pasiunea mea pentru teatru a luat naştere simplu, pe neaşteptate, începând cu paşi mărunţi, neînsemnaţi în mintea mea care tocmai lua formă.

Totul a început la ,,Clubul Copiiilor'', eu copil în ciclul gimnazial, curios de ocupaţiile colegilor mai mari, am mers într-o seară la o piesă de teatru, se intitula ,,O noapte furtunoasă ", auzisem de ea, dar nu ştiam sigur care e firul desfăşurării. Am rămas plăcut surprins de micii actori, colegii mei, care se ,,prefăceau” cu grandoare, aveau o dicţie impecabilă, erau îmbrăcaţi caraghios, iar multitudinea de întâmplări mi-au deschis ochii, făcându-mă să privesc rolul lor cu alţi ochi - m-a făcut să mă întreb ce înseamnă acestea pentru mine. 

Au avut caracter puternic, însemnând destul de mult încât să mă ambiţioneze să ajung şi eu unul de-al teatrului. Încet am făcut cunoştinţă cu domnul profesor Doru Rus, care a lucrat cu mine timp de trei ani, timp în care am fost din ce în ce mai interesat de lumea teatrului; mi-am făcut o mulţime de prieteni, iar încercarea mea de a ajunge un bun interpret era din ce în ce mai ambiţionată.

Nu demult l-am cunoscut pe cel mai norocos om în viaţă, un profesor, cum zic tinerii, „de milioane”,dar nu în cele din urmă un prieten, Alexandru Jurcan. O persoană care mi-a schimbat viaţa în ultimii trei ani - m-a învăţat multe despre valorile omeneşti.

            Adevărata pasiune pentru teatru a luat naştere în sala ,,Ioan Slavici" din Arad, pentru prima dată am fost condus într-un glob imens care afişa măreţia sălii de teatru, o scenă ,,sângeroasă” se întindea la picioarele sutelor de scaune înconjurate de loje, preţ de două etaje, iar deasupra tuturor se afla mansarda, de jur împrejur lampadare, ce aveau un ritm crescendo, iar mai apoi am remarcat reflectoarele gigantice.

Tot acolo am cunoscut cei mai mulţi oameni din viaţa mea, prieteni din ţări diferite, cu pasiuni comune, ce iubesc teatrul, iar rolul lor pe scenă e rol interpretat din dragoste, prieteni care îşi împărtăşeau cu tine toate emoţiile înainte de spectacole, înainte de program, cu care discutam diferite faze comice din timpul spectacolelor în pauzele de masă, uneori pe scările teatrului, alteori pe coridoarele teatrului.

Simţeam de fiecare dată forfota dinaintea spectacolelor, zumzetele ce se auzeau dincolo de cortina sângerie, din când în când câte un zgomot puternic, apoi urma melodia ce ne zguduia pe toţi - melodia festivalului, iar nu în cele din urmă, începeau spectacolele, unele ce te lăsau cu gura căscată, altele te ţineau doar răbdător până la sfârşit, iar altele de-a dreptul plictisitoare şi copilăreşti; toate au trecut ca gândul, toate le-am urmărit entuziasmat şi nerăbdător, căci la sfârşitul unui spectacol se anunţa un altul, fapt ce îmi dădea o stare de nerăbdare continuă. Aşa m-am îndrăgostit de scena teatrului ,,Ioan Slavici”, de actorii ei, de cortina lungă şi de primele scaune din faţă, pe care stăteam mereu.

Emoţiile puternice le-am simţit înaintea marelui spectacol, primul cu care am participat ,,Le chien qui fit son testament”, operă de-a domnului profesor Jurcan. A fost într-o marţi, după-masa, pe la ora 2; simţeam cum picioarele îmi tremurau de nerăbdarea de a scăpa de povara emoţiilor, mâinile îmi transpirau din frica de a nu greşi vreun pas sau a uita vreo replică importantă; colegii mei erau şi ei la fel, pe feţe le citeam frământările, în timp ce eu eram pierdut demult în aria scenei. Dintr-o dată s-au oprit luminile şi sunetul îndrăzneţ al festivalului a început; am ştiut că o altă trupă de teatru ne prezintă piesa; am ştiut că în mai puţin de 1 minut se va deschide cortina; inima mi s-a făcut cât un purice, iar cortina era sus când nu am mai avut timp de autoincurajare.

Au urmat rolul meu, al colegilor mei, iar grămada de emoţii s-au risipit şi m-am simţit mai bine ca niciodată; totul decurgea de la sine, piesa a ieşit mai bine ca niciodată, jocul luminilor a fost pur şi simplu uimitor, atât de uimitoare au fost toate încât, la sfârşitul piesei, am ridicat toată scenă în picioare şi am adunat mii de aplauze.

Au urmat sentimente inedite, am fost felicitaţi şi încurajaţi de o gramdă de oameni, persoane care au avut încredere că piesa va ieşi bine, ieşind chiar mai bine decât se aşteptau. 

Teatrul pentru mine, în acel an, a însemnat foarte mult, atât de mult încât am continuat să merg şi în al doilea an şi în al treilea.

In al doilea an a urmat o piesă construită de profesorul Alexandru Jurcan, muncă adaptată după operele cunoscutei Marguerite Duras - ,,La mer écrite”. Aceleaşi emoţii, aş putea spune chiar mai mari, m-au invadat din nou; am aruncat un ochi din spatele cortinei şi am văzut sala şi mai plină decât în anul precedent, iar picioarele mi s-au înmuiat; am ştiut că îmi voi reveni - şi aşa a fost; totul a decurs minunat, iar faptul că spectatorii au cântat cu noi piesele de final, m-a emoţionat, mi-a deschis ochii despre lumea creată de domnul Jurcan şi despre cum o interpretează fiecare, fiindcă eu jucând-o nu am înţeles emoţiile pe care le creează.

Lumea mea - teatrul, actorii, luminile, mişcările scenice, muzica şi onduirea versurilor şi a vocii, mi-au redeschis un nou univers. Lumea teatrului, lumea miilor de feţe, de contururi care iau naştere din dicţie, din comportament, dar şi lumea către persoane noi, către oameni care te influenţează în viaţă.

Dintr-o pasiune teatrul a devenit pentru mine un mod de viaţă, schimbându-mi modul în care gândesc, teatrul l-am descoperit în copilărie şi acum, când m-am aruncat în vâltoarea sa.

Vedeţi dumneavoastră, teatrul e ca viaţa: şi cu cele bune şi cu cele rele. Nu-mi plac măştile, actorul nu poartă mască. Îţi pune sufletul în palmă şi intră în scenă. 

Alexandru  Vlad  (XII E)