|
Vă invităm să dialogăm pe marginea relaţiei dintre noi şi părinţi. Părinţii ne cresc, fac sacrificii pentru a ne crea condiţii excelente de a învăţa, ne dau bani, atât cât pot. Sunt plecaţi mereu sau sunt excesiv de preocupaţi şi, uneori, stresaţi să ne ofere condiţii materiale satisfăcătoare. Oare este suficient? Aceasta să fie dragostea adevărată de părinte?
Oare este posibil că un părinte să înveţe ceva de la copilul său?
Se poate ca măcar o dată în viaţă să am şi eu dreptate în faţa tatălui meu? Ar putea renunţa la orgoliul şi mândria lui idioată? „Doar eu am dreptate!", indiferent de situaţie. Nu avem posibilitatea de a ne exprima punctul de vedere „tu să taci, eşti cam obraznic/ă!"
Cum pot avea părinţii pretenţia ca noi să nu fim „obraznici", să fim „educaţi", când un lucru bun nu ai de învăţat de la ei? Cum pot să învăţ ceva bun când veşnic aud doar injurii şi jigniri, fără a mă putea apăra în niciun fel? Dacă încerc să zic ceva, n-am voie. Nu pot tăcea la nesfârşit...
Dacă am nevoie de ceva, cui să-i cer să mă ajute? Mă simt de parcă nu aş avea pe nimeni..
Se presupune că familia ar trebui să-şi sprijine (nu doar financiar, mă refer mai mult din punct de vedere moral) copilul, să-l ajute, să-l înţeleagă, să-l respecte! Cui să-i spun că azi am luat o notă proastă? Sau că nu am făcut sport pentru că m-am simţit puţin rău? Sunt lucruri banale, mărunte, pe care pur şi simplu nu ai cu cine să le discuţi.
De ce părinţii mereu au alte priorităţi înaintea noastră? Oare nu copiii şi armonia din familie ar trebui plasate pe primul loc? Părinţii nu mai ştiu comunica cu copiii. Au impresia că, dacă le dau 5 lei pe zi, le oferă "totul".
Avem nevoie de linişte, de sprijin şi înţelegere, mai puţin de bani! Chiar nu puteţi înţelege asta?
Mă doare faptul că mi s-a creat un mediu în care nici măcar să visez nu pot... Mă doare faptul că nu sunt înţeleasă, mai mult de atât, că nu am dreptul să-mi exprim opiniile, n-am dreptul să vorbesc. Mă simt ca un robot... atât de neputincioasă... M-am săturat să plâng la nesfârşit, vreau să am parte de nişte părinţi adevăraţi!
Sanda Şerban (XI D) | 
