|
Bianca Tămaş, din clasa a X-a A, a participat la concursul judeţean “Violenţa nu este o soluţie”, la care a obţinut locul II (îndrumător Daciana Loi). Publicăm mai jos cele două texte premiate.
Eseul 1
Dragă Robert,
Îţi scriu aceste rânduri ca să îmi cer iertare pentru ce a fost, este şi va fi în continuare.
Iartă-mă pentru lacrimile pe care le-ai vărsat şi nu le-am şters. Nu am putut decât să te ajut să îţi găseşti batista.
Iartă-mă pentru loviturile pe care le-ai primit şi nu le-am oprit. Nu am reuşit decât să îţi arat o ascunzătoare cât mai bună.
Îmi pare rău că ai avut şi ai atâtea vânătai. Aş fi vrut să le am eu în locul tău, să mă doară pe mine fiecare mişcare, nu pe tine. Am încercat să îţi alin durerea, sper că am reuşit.
Iartă-mă pentru nopţile nedormite. Nu am putut decât să îţi şoptesc poveşti nemuritoare. Sper că le-ai auzit.
Iartă-mă că nu ai avut parte de dragoste. Eu te-am îmbrăţişat în fiecare seară. Sper că m-ai simţit.
Într-o zi, când ei au venit obosiţi de la muncă, am ascuns mătura, ca să nu te doară atât de tare. Altă dată am blocat broasca uşii ca să ai timp să te ascunzi. Când ţi-au aruncat jucăria preferată, am adus-o înapoi.
Iartă-mă pentru tot şi îţi mulţumesc că, deşi nu te-am ajutat prea mult, te-ai gândit în fiecare zi la mine. Eu voi fi mereu aici, aşteptându-te.
Cu drag,
Îngerul tău păzitor
Eseul 2
Decembrie târziu... Nopţile lungi şi reci acopereau oraşul şi îl făceau să uite de toate, să uite că soarele va renaşte odată cu venirea primăverii. Însă până va veni mai era mult...
Într-un apartament micuţ, ticsit de fum de ţigară şi miros de mucegai, într-o debara improvizată, ce servea pe post de cameră, stătea ascunsă într-un colţ o fetiţă. Avea ochii plini de lacrimi, iar privirea goală. Şi-a dus uşor mâna la frunte. Simţea că arde, dar nu era sigură. Dungi roşii şi vânătăi îi acopereau mâinile micuţe. S-a ghemuit mai tare încercând să nu se mai gândească la cureaua de la pantalonii de catifea a tatălui său, sau la piciorul scaunului care se rupsese de curând, probabil de spatele mamei sale. Era obosită, iar aerul înecăcios îi presa pieptul micuţ. Nu mai văzuse lumina zilei de câteva săptămâni bune. Îi era ruşine să iasă pe stradă. Ce vor crede ceilalţi copii?
Nu putea face nimic, doar să viseze la ce a fost înainte. Se vedea alergând într-o rochiţă vişinie prin grădina bunicii sale, iar în jurul său erau doar zâmbete şi dragoste. Şirul gândurilor îi fusese întrerupt de o sticlă ce căzuse pe podea. Apoi, dinspre vechiul coş de rufe se auzise un gângurit. S-a apropiat şi şi-a privit frăţiorul a cărui ochi mari şi albaştri cerşeau o îmbrăţişare. Se încruntă şi zise:
-Poate dacă nu erai tu, acum am fi fost tot la bunica şi nimic nu s-ar fi schimbat.
Îşi duse repede mâna la gură când realiză ce spusese. El nu era vinovat de nimic, era doar un suflet inocent.
Uşa apartamentului se deschide scârţâind prelung, apoi voci, a căror tonalitatea creştea cu fiecare sunet rostit.
-Femeie bună de nimic! Dă-mi banii când îţi spun!
-Nu îţi dau nimic! E mai important alcoolul decât copiii tăi?
Se ghemuise iar. Îi era frică, era doar o copilă. Ce putea ea să facă? Lacrimile începură să alunece repede pe obrazul ei. Închise ochii şi încercă să evadeze în lumea viselor, acolo unde ea se simţea în siguranţă, însă nu a avut parte de prea multă fericire. Încă un ţipăt a facut-o să tresară, iar plânsetul fratelui său a determinat-o să îşi adune toate puterile şi să se ridice în picioare. Alergă speriată spre uşă. Când a deschis-o a văzut în faţa ochilor ceva ce părea scos dintr-unul din coşmarele ei. Mama sa era întinsă pe jos, iar tatal se sprijinea de masă ţinând un ciob de sticlă în mână. În clipa aceea ceea ce mai rămăsese din Universul ei se prăbuşi. Se simţea acum cu adevărat singură. Era cu adevărat singură. Femeia care i-a dat viaţa, care a avut grijă de ea, care i-a dăruit un fraţior, nu mai era. Sufletul ei merse acasă, unde îi era locul... printre îngeri.
Mai avea un tată care nu îşi mai amintea nici numele lor, ai propriilor săi copii. Îl ura pentru că le-a distrus viaţa, pentru că le-a omorât mama. Nu mai vedea nimic din cauza furiei. Simţise o lovitură peste faţă şi cazu. Nu se mai putea mişca. Fiecare părticică din corpul ei era amorţită. Doar sufletul său era în agonie, ţipând în locul ei.
|
