"Zapand" DEX-ul, scanam superficialitatea ca unicul stil de viata. Va regasiti?

SUPERFICIALITÁTE s.f. Caracterul a ceea ce este superficial; Fig. lipsă de adâncime, de profunzime; uşurătate.

SUPERFICIALITÁTE f. 1) Caracter super-ficial. 2) Lucru făcut numai de formă.

SUPERFICIÁL ~ă Care tratează numai părţile de suprafaţă ale problemelor; lipsit de profunzime. Spirit ~. 3) (despre manifestări ale oamenilor) Care este făcut în pripă; rapid; sumar; expeditiv.

Ei bine, am învăţat acest cuvânt, pe vremea când eram în gimnaziu, de la fosta mea dirigintă. Mereu zicea: "Sunteţi superficiali! ". Nu îi dădeam dreptate, dar nici nu vedeam o metodă prin care să o contrazic. Mi-a luat în orice caz ceva timp să îmi dau seama la ce se referea.
Majoritatea persoanelor pe care le cunosc sunt superficiale, incluzându-m, desigur. În tot ceea ce facem, aproape. Mereu alegem calea cea mai uşoară. Preferăm să învăţăm  din caiet, decât din carte. Sau să nu învăţăm deloc. Preferăm prieteniile de ocazie, în locul celor adevarate. Preferăm aventurile , în locul unei o relaţii de durată.
Suntem superficiali din diverse cauze. Ori comoditate, ori obişnuinţă, ori pur şi simplu lipsa de simţ practic sau spirit de observaţie. Mai e şi cazul în care ne e frică să aprofundăm o problemă, indiferent de natura ei.
Dar, acestea sunt doar cauze pentru care suntem superficiali. Ceea ce nu găsesc eu sunt motive. Motive pentru care suntem aşa. Cei mai mulţi preferă mereu calea uşoară şi cea mai puţin dureroasa spre a ajunge la un ţel. Nu-i aşa că ar fi bine dacă totul ar veni pe o tavă de argint fără ca noi să mişcăm un deget?

E adevărat că nu totul este tratat superficial, dar de cele mai multe ori există lucruri în care nu punem dragoste, afecţiune , ci le lăsăm să plutească în aer, să se ofilească, să fie purtate de soartă.

Mă întreb cum ar fi viaţa noastră cu mai puţină superficialitate şi cu mai multă seriozitate… dar probabil că doar noi putem afla răspunsul.

Sentimentalisme.

Ok... sentimentalisme sau "De ce plângem la filme?"
Chiar aşa... de ce plâng fetele la filme? Bine, bine... şi unii băieţi, că oricât aţi vrea să păreţi duri, aveţi şi voi punctele sensibile.
Sinceră să fiu, habar nu am de ce plâng la filme, dar îmi place la nebunie să fac asta. Eu plâng, indiferent de genul filmului... şi în special la cele Disney... adică, voi v-aţi uitat la Lion King?! Cum să nu plângi la aşa ceva?
Ideea e următoarea... noi, fetele, suntem firi mai... sensibile, visătoare şi mereu ne punem în pielea personajelor. Adică, să fim serioşi... cui nu i-ar plăcea să aibă parte de o iubire imposibilă (Titanic, Romeo&Julieta), de o iubire care vine fără să ne dăm seama (Anastasia), o iubire care să lase urme pe vecie (A walk to remember) sau ştiu eu...? O regăsire care să reverse tone de fericire asupra noastră(Nu îmi vine în minte un exemplu de film)?
Haideţi... nu vă ascundeţi. Ştiu că aţi plâns măcar la un film. Eu cred că am plâns la toate filmele pe care le-am văzut şi nu îmi este ruşine.
Ok... tot am pălăvrăgit aici aiurea, dar tot nu am răspuns la întrebarea de mai sus. De ce? Pentru că tot nu ştiu. Poate o fi ceva conspiraţie... sau se aşează astrele într-o ordine bizara, astfel mişcându-se aţa aia ce leagă ochii de inimă şi de partea aia din creier care strigă "Sunt sensibilăăăă!!! Lăsaţi-mă să plâng! Vă implor! ".
Sau... poate filmele pur şi simplu nu pot fi fără o parte care să mă facă să plâng.
Sau... poate sunt singura care plânge la filme? (Asta ar fi înfricoşător… )

Dezordinea.

Eu sunt o persoană dezordonată, duc o viaţă dezordonată. Aş putea să zic că sunt un boem, dar nu vreau să exagerez, aşa că mă rezum în a spune că sunt pur şi simplu dezordonată.
Nu sunt genul de persoană care să se asigure că totul este la locul lui înainte să ies din casă. Nu o fac intenţionat, dar pur şi simplu personalitatea mea aeriană nu îmi permite să am grijă de lucrurile mele. Viaţa mea este o continuă căutare a bluzei mov, sau a cercelului în forma de fluture.
Şi asta nu e tot! Nu doar că uit unde am pus obiectele, dar uit şi unde am pus persoanele. Cum? Simplu... Uit nume, uit cine mi-a dat o carte, uit unde am cunoscut pe cineva. Întârziu la întâlniri, dar totuşi zâmbesc când ajung acolo [încerc să fac pe inocenta].
Dar hey! Nu am regretat nici o clipă că sunt dezordonată! Altfel... care ar fi farmecul vieţii? Ce motiv aş avea să mă trezesc mai devreme cu 10 minute, dacă nu ar trebui să caut perechea de şosete pufoase care am visat că o s-o port? Ce motiv aş avea să râd pentru că am prins trenul chiar cu 5 secunde înainte de a pleca, doar pentru că nu îmi găseam carnetul de note? Unde ar fi distracţia de a scoate toate cărţile din dulap, doar pentru a-mi căuta cartea de chimie care rămase în ghiozdan de ora trecută?
Aş putea găsi o mie de motive pentru care îmi place să fiu dezordonată şi probabil că doar vreo 3 pentru care să fiu ordonată.
Defectele fac parte din personalitatea noastră şi poate că pentru ele suntem iubiţi, de cele mai multe ori.
Nu vă fie ruşine să fiţi dezordonaţi! E pur şi simplu... minunat!

 Bianca Tămaş (X A)