Cu o săptămâna, chiar şi cu o zi înainte, mă gândeam cât de frumos o să fie, cât de bine o să iasă până la sfârşit. Cu o seară înainte m-am pus să dorm foarte relaxată  şi nerăbdătoare în acelaşi timp. Dar, în dimineaţa care anunţa marea zi, deja am simţit cum încep să îsi facă loc emoţiile şi „fluturaşii” din stomac.

Am ajuns la şcoală, cu sufletul cât un purice, încercând totuşi să îmi alung grijile şi emoţiile. Minutele şi orele au trecut, parcă  zburând, şi m-am trezit, fără să îmi dau seama, în pragul marelui moment.

Când am început să vorbesc, am fost cuprinsă total de emoţie, simţind cum mi se înmoaie picioarele şi parcă îmi pierdeam vocea. Odată cu trecerea minutelor, am început, totuşi să  mă adun, spunându-mi mereu: O să fie totul bine.

Timpul a trecut şi proiectul a luat sfârşit, odată cu sfarşitul acestuia, terminându-se, parţial, emoţia şi neliniştea. În sfârşit, sună clopoţelul, aducând odată cu sunetul acela îngrozitor, care tot timpul parcă mă deranja, liniştea mea sufletească. 
 
 
 

Claudia Resteman (XI E)