Nu-mi plac festivismele. În toamna aceasta – nu sunt foarte sigur! – se împlinesc 10 ani de la înfiinţarea revistei “Pauza Mare”. Dar vremea amintirilor să o lăsăm pe seama celor mai în vârstă (cum spunea Horaţiu într-o odă), când energiile se istovesc, visurile intră în paragină ca frunzişurile de vie sub pelicula radioactivă a unei brume timpurii.

Smile-ul preluat de pe snelders.wordpress.com

Nu-mi plac festivismele. În toamna aceasta – nu sunt foarte sigur! – se împlinesc 10 ani de la înfiinţarea revistei “Pauza Mare”. Dar vremea amintirilor să o lăsăm pe seama celor mai în vârstă (cum spunea Horaţiu într-o odă), când energiile se istovesc, visurile intră în paragină ca frunzişurile de vie sub pelicula radioactivă a unei brume timpurii.

Ce vom avea în viitorul apropiat?

Două clase noi dornice de afirmare (clasele de jurnalism din al unsprezecelea nivel). Sper că ele vor înţelege bine că munca trebuie susţinută de talent, iniţiativă şi de o personalitate originală. Pe acestea le ai în momentul în care vrei să-ţi trăieşti ALTFEL viaţa – mai curat, mai interesant, mai original. Fiecare deţine în seiful său o personalitate unică. Mai trebuie să trudească un pic să o descopere…

Nicio generaţie nu e de neînlocuit. Din resurse umane puţine s-au putut ivi perle de inestimabilă valoare (uitaţi-vă în arhiva revistei). Fiecare are ceva de spus. Concret, viu şi într-un stil aparte.

Nu se mai pune accent în zilele noastre pe activităţile extraşcolare, deşi foarte iubite altadata de elevi. Dacă sunt cat de cat sincer, era vorba atunci de un mic-mare neajuns. Nu erau evaluate nici cât negru sub unghie. Şi ne-am întors la orele de curs, esenţa esenţelor, cuantificate în note bune sau rele. Acolo trudesc profesori obişnuiţi, răsplătiţi din ce în ce mai puţin. Dragi elevi, înţelegeţi că ei fac ore din pură pedagogie şi dragoste, deşi experimentări didactice venite aiurea de sus îi epuizează de resurse, energie şi vlagă (v. testele iniţiale îngropate sub un imens balast birocratic). Însă profesorii ştiu că felul unic în care îşi fac lecţia, prestanţa, fluxul lor de personalitate şi vioiciune, epurat în pregătiri minuţioase ale lecţiei, nu în tone de maculatură de birou bune numai de arhivări şi statistici, fac diferenţa.

Ştiu că sunt mulţi profesori care îşi fac datoria, neştiuţi, fără a li se aduce un gram de mulţumire sau măcar minimul respect pentru ceea ce ei reprezintă ca valoare didactică şi umană. Însă li se cer reforme-reforme, forme fără fond, deşi esenţa o reprezintă contactul viu şi inefabil cu elevii. Aici este chihlimbarul. Dar ei continuă să rămână pure instrumente, fără nicio valoare în viziunea înaltelor foruri de decizie. Ca dascăli, am ajuns să avem alergie la orice schimbare, pentru că noutăţile devin alambicări inutile, consumatoare de energie şi timp, fără efecte vizibile în actul de educaţie.

Înţelegeţi, aşadar, că este din ce în ce mai greu. Şi parcă, în mod vădit, comunicarea umană sinceră se deteriorează pe zi ce trece. Prietenia, dragostea şi preţuirea sunt cele care te revigorează într-o lume dezorganizată, instalată durabil într-o puternică criză.

Îmi propun în această ediţie să recâştigăm normalul şi puterea de a zâmbi. Ne-au invadat urâtul, disperarea şi lipsa de speranţă. Dar vârsta voastră este cea mai generoasă şi, vă rog, zâmbiţi frumos. Voi veţi schimba faţa lumii.

Dinu Bălan