Un TREBUIE naşte nişte întrebări DE CE tulburătoare prin simplitatea lor, iar adolescenţa înseamnă camaraderie, egalitatea şanselor, ingenuitate, romantism, visuri şi puritate. Iar dacă inegalităţile şi discriminările apar, e foarte greu şi dureros să le accepţi.

De ce mereu noi TREBUIE să-i ajutăm pe ceilalţi, TREBUIE să fim de acord cu ideile lor, fără a ne putea măcar susţine punctul de vedere? De ce TREBUIE să purtăm o anumită ţinută doar pentru ca ceilalţi să nu ne privească de sus sau pentru ca cineva să vorbească cu noi? De ce TREBUIE să suportăm insultele fără să avem posibilitatea de a ne apăra? TREBUIE...

Suntem oare obligaţi să facem ceva ce să mulţumească pe altul? Azi îţi dau tema la română (pentru că TREBUIE), dar tu mâine mă vei ajuta la istorie? Ba mai mult! În momentul imediat următor vei zice „uite ce proastă e asta că mi-a dat tema ei", pentru că aşa eşti tu! Îţi susţin ideile chiar dacă nu sunt de acord cu ele, doar pentru ca tu să nu te superi sau să nu te simţi prost. Dar la mine te-ai gândit? De ce TREBUIE să te susţin în tot ce faci? Pe mine cine mă susţine, cine mă ajută atunci când am nevoie? Mă asculţi măcar atunci când am nevoie să vorbesc cu cineva? Nu te costă nimic.. A, timp... Nu ai timp de toate „prostiile". 

            De ce oare suntem atât de orgolioşi? De ce nu putem să mergem pe stradă alături de o persoană cu handicap fără a fi discriminaţi? 

            De ce nu ştim să ne bucurăm de frumuseţea ce stă în fiecare lucru...? Chiar nu mai putem fi noi înşine doar pentru că am fi marginalizaţi de „oamenii buni" ai societăţii? Ne este atât de uşor să-i judecăm pe ceilalţi, dar nouă când ni se spune că am greşit, sărim că şi înţepaţi... Suntem ironici pentru că avem impresia că aşa vom ieşi în evidenţă sau pentru ca să ne facem temuţi.. Nu e chiar aşa, "Ironia te face temut, dar nu popular" (Tudor Vianu).

De multe ori am zis: „niciodată nu voi face lucrul acela", dar ţine minte: „Never say never!", pentru că exact de ceea ce te fereşti, de ceea ce ţi-e teamă, nu vei scăpa... Te străduieşti mereu să-l faci pe cel de lângă tine să se simtă bine, uitând de persoana ta. Iubeşti fără să fii iubit, ajuţi fără să fii ajutat, susţii fără să fii susţinut, suporţi şi taci, doar pentru ca celuilalt să-i fie bine. Oare chiar merită efortul? De câte ori n-ai plâns pentru că cel de lângă tine avea probleme şi nu ştiai cum să-i fii alături, nu ştiai cum să-l ajuţi? Şi la ce folos? N-ai primit nimic în schimb...

             Poate că mă străduiesc prea mult să-i ajut pe ceilalţi, să le ofer motive pentru a se bucura de viaţă, fără a aştepta nimic în schimb.. . Şi primesc doar dispreţ. De ce? Pentru că ţi-am făcut un bine? Pentru că te-am ajutat pe tine să-ţi îndeplineşti o anumită dorinţă sau pentru că ţi-am dat sandvişul meu chiar dacă muream de foame? E atât de greu să apreciezi şi să preţuieşti ce ţi se oferă? 

            Pe mine mă înţelegi când greşesc? Nu, eu n-am voie să greşesc.. Eu trebuie să fiu mereu persoană matură, cu picioarele pe pământ care te-nţelege şi te iartă mereu, cea care te ajută când eşti în impas...

 E strigător la cer faptul că ai aşteptări de la mine în momentul în care tu eşti undeva pierdut în spaţiu... Eşti copil, dar aştepţi maturitate. De ce tocmai eu sunt acea persoană? Nu pot fi perfectă... acceptă-mă aşa cum sunt. Cad, mă ridic şi merg mai departe. Greşesc, accept ca am greşit şi îmi repar greşeala în măsură în care am posibilitatea de a face acest lucru.. 

 Pur şi simplu nu pot să înţeleg cu ce tupeu îmi ceri anumite lucruri când tu nu le poţi face? Sau cu ce tupeu îmi reproşezi că am făcut ceva cu care tu nu eşti de acord. Suntem persoane diferite, gândim diferit. N-am cum să fac doar ceea ce-ţi place ţie, pentru a nu te face să-ţi fie ruşine cu mine. De ce? Pentru că eşti tu orgolios şi nu poţi acceptă realitatea aşa cum e ea? Ţine minte: lumea nu se învârte doar în jurul tău! Poate acum eşti înconjurat de o mulţime de prieteni adevăraţi, dar va veni ziua când vei rămâne singur, iar atunci vei face acelaşi lucru ca mine: îţi vei aşterne gândurile pe o coală de hârtie, pentru că nu vei mai avea cu cine să vorbeşti. Preţuieşte ceea ce ai până nu e prea târziu, pentru că, apoi, regretele sunt de prisos...

Sanda Şerban (XI D)