|
Deşi au trecut doi ani de la ultima noastră desparţire, nu am reuşit incă, in tot acest timp, să-i uit chipul.
Deşi au trecut doi ani de la ultima noastră
desparţire, nu am reuşit incă, in tot acest timp, să-i uit chipul.
Mi-o aduc şi acum
aminte... stătea pe banca ei preferată, ce avea vedere înspre marea înspumată
şi citea. Pierdea ore întregi, uneori chiar şi zile, stând mereu imbrăcata cu o
cămaşă alba de in, ce îi descoperea uşor umerii goi şi rozalii, şi in ale cărei
broderii albastre mâinile sale se innecau lipsite de orice reţinere a nopţii
reci şi păcătoase.
Era acea esenţă
puternică şi pătimaşă care făcea ca parfumul adierilor calde de vară să incânte
orice umbră în ale cărei enigme se pierdeau atâtea suflete nevinovate, ce aveau
incă puterea de a distinge binele de rău, minciuna de adevăr, înţelepciunea de
neştiinţă şi curajul de laşitate.
Eram printre
puţinele fiinţe care prefera să se piardă in labirintul pustiu al ochilor săi
senini şi să nu se mai regasească vreodată, decât să trăiesc doar cu o desfătare simplă a nevoii nestingherite, pe care
o simte orice bărbat atunci când sărută o femeie.
Plăcerea pentru mine
atingea alte norme. De pildă, simpla sa prezenţă lângă mine mă fascina, îmi
crea de fiecare dată o senzaţie eurforică. Simţeam
că alături de ea voi putea atinge infinitul! Cu fiecare clipă ce trecea mă
înălţa şi mai mult şi probabil aş fi ajuns un "Guliver", care ar fi
revoluţionat acea "Ţară a piticilor", dacă plecarea sa inexplicabilă
nu m-ar fi transformat înapoi în "Piticul" de dinainte. Absenţa sa
din viaţa, sufletul, fiinţa mea m-a lăsat atât de pustiit, încât nici cea mai
sfântă picătură de apă nu m-ar mai fi împrospătat. Durerea a fost atât de
profundă, încât simţeam fiecare molecula a corpului meu cum răcneşte după un
ajutor care probabil nu avea să apară nici când lumea se va fi sfârşit in
propriu-i păcat.
Însă, iată-mă acum, stând
pe banca sa preferată, cu sufletul cicatrizat şi rememorând o istorie deja
uitată, care a avut prilejul să se bucure de răscolirile mele încă dureroase. Întoarcerea
ei probabil m-ar alina, însă dragostea purtată odinioară n-ar mai avea aceleaşi
aripi translucide ce dădeau sens zborului său.
O, de-ai şti, de
ţi-ai putea vreodată imagina cu câtă odoare te-am iubit! Nu pot decât sa-i
mulţumesc timpului pentru mila sa acordată, adăpostindu-mă sub aripile sale salvatoare, cruţându-mă de o "nebunie"
incurabilă, pe care dorul tău mi-ar fi provocat-o!
Un suflet am avut, iar
tu l-ai dat pradă uitării, transformandu-l într-o fantasmă ce nu va putea
cunoaşte vreodată gustul libertăţii, decât abia atunci când mă voi fi sfârşit
cu totul de pe acest tărâm.
Iar atunci, voi
porunci Pământului să-ţi răsară pe cărările colindate de noi doi, trandafiri
albaştri precum ochii tăi; Cerului să-ţi răsară
un soare nou, care să-ţi desfăteze auriul părului şi să-ţi coasă zori de
mătase, precum atingerea pielii tale.
Iar când toate
acestea se vor fi infăptuit,abia atunci vei şti cât de mult te-am iubit!
Dana Giurgiu ( X A )
| 
