Aș vrea de asemenea, să îndemn pe fiecare să se implice în acțiuni de voluntariat, merită! Merită cel mai mult pentru sufletul lor, o să se simtă împăcați cu ei înșiși că au făcut un lucru bun ajutându-i pe cei mai nevoiași decât ei.

Acum câteva săptămâni am fost cu ocazia sărbătorilor de iarnă la Școala Specială. Am mers cu doamna profesoară Mariana Șandor și cu încă câteva colege pentru a împărți micuțele pachete care le-am pregătit pentru cei mici.

Ni s-a spus de la bun-început că sunt copii diferiți, cu diferite caractere, cu care să încercăm să socializăm, în fond, ne-am înscris la voluntariat pentru a ajuta cum putem copiii și pentru a socializa cu ei.

Am pregătit două colinde pentru cei mici, pentru a-i încânta. Nu mică mi-a fost mirarea când i-am surprins și pe ei cântând alături de noi. Mi-a crescut inima de bucurie...nu am mai întâlnit acel sentiment până atunci.

La Școala Specială am cunoscut-o pe Maria-Elisabeta, o fată de nouă ani, frumușică tare. De cum am intrat în încăperea amenajată pentru noi am observat-o, și cred că și ea pe mine.Am făcut cunoștință cu cei din jurul meu...Alejandro, Berta, Maria, Alvaro, Gabriela, Loți...o grămadă de copii, fiecare cu o poveste diferită. Cel mai mult m-am atașat de Maria-Elisabeta, o țineam strâns lângă mine și ascultam amândouă colindele cântate de celelalte grupe care au venit să le aducă un zâmbet pe buze...Când mi-a zâmbit prima dată, am putut citi în surâsul ei o bucurie nespusă, iar când îmi ținea mâna strâns, m-am topit... Cum poate fi o ființă atât de dulce? Mă minunez și acum... Îmi amintesc că vorbeam și cu ceilalți copii, nu voiam să se simtă excluși, și am zărit în privirea Mariei puțină invidie, probabil de ce mi-am îndreptat atenția și asupra celorlalți. Nu a ținut-o mult, deoarece venise lângă mine înapoi și-mi căuta mâna. În acel moment am avut parte de o satisfacție deplină, nu-mi explic de ce...

Cum spuneam mai sus, fiecare copil are povestea sa...unul are probleme de comunicare, altul probleme locomotorii, altul are probleme în familie, cu părinți despărțiți sau trăiesc în sărăcie. Ceea ce m-a întristat cel mai mult a fost comportamentul fetelor, care la 14-15 ani par o „pradă ” atât de ușoară în fața unor oameni bolnavi care ar putea să le facă să sufere...mi s-au părut foarte naive, iar primul lucru care mi-a venit în gând a fost să-L rog pe Dumnezeu să le dea minte și să le apere.

Toți erau timizi, ca și mine de altfel, dar ne-am putut înțelege foarte bine...mi-a părut foarte rău când am plecat de acolo, voiam să mai rămân cu ei, să mai povestim...Emotii puternice când le-am înmânat pungile cu hăinuțe și alte cadouri m-au năpădit..să vezi bucuria de pe fața unui copil e un lucru minunat!

În jurul copiilor de la Școala Specială, mi-am dat seama cât de norocoasă sunt că am familia alături de mine și că sunt sănătoasă...iar colindul cântat de ei, despre părinți, m-a înduioșat până la lacrimi...

Mi-e dor de ei...mi-e dor de Maria-Elisabeta, să o țin de mână și să o văd zâmbind...mi-e dor de toți ceilalți, abia aștept să-i vizitez din nou!Sper să aibă  Sărbători fericite și să-i revăd curând!

Aș vrea de asemenea, să îndemn pe fiecare să se implice în acțiuni de voluntariat,merită! Merită cel mai mult pentru sufletul lor, o să se simtă împăcați cu ei înșiși că au făcut un lucru bun ajutându-i pe cei mai nevoiași decât ei.

                                                 Coblișan Mihaela (XI-E)

http://roscata.ro/2011/09/sistemul-m-a-infrant/